Începuturile concursurilor de bob trebuie căutate în Elveţia. Mărturii repetate arată că în acest spaţiu au avut loc primele amenajări şi întreceri. Astfel, în 1879, apare prima pârtie taluzată între localităţile Schatzalp şi Davos. Anul 1895 consemnează înfiinţarea grupării sportive de profil „St. Moritz Tob-bogan Club”, ulterior purtând denumirea „St. Moritz Bobsleigh Club”. Concursurile aveau loc pe pantele de la Cresta Run, pârtie definitivată în 1884, situată între St. Moritz şi Celorine, cu o diferenţă de nivel de 157 m. Pe data de 5 ianuarie 1898, se organizează Festivalul de Bob la St. Moritz, Cresta Run, câştigat de un echipaj britanic (pilot – G. St. Aubin).

Tot în această localitate, în 1904 este construită prima pârtie artificială, care o va înlocui pe cea de la Cresta Run, considerată periculoasă.

Concursurile de bob debutează în programul JO din 1928, primii câştigători fiind echipajul elveţian de 5 persoane, condus de E. Scherrer. Federaţia In-ternaţională de Bob Tobogan organizează primul CM, dominat de echipajul britanic (5 persoane), condus de N. C. Martineau. Primul CM de bob – (2 persoane) va avea loc la Oberdorf, victoria revenind cuplului ger-man H. Killin – S. Huber, în 1931.

Palmaresul de excepţie în acest sport îl deţine sportivul italian Eugenio Monti, care a câştigat 8 titluri la CM şi 2 la JO.

Leagănul bobului românesc este Sinaia, cea mai importantă staţiune pentru sporturile de iarnă, supranumită, pe drept cuvânt, „Perla Carpaţilor”. Incă de la începutul secolului al XX-lea, Sinaia răspundea prin infrastructură exigenţelor turismului

internaţional, iar prezenţa Castelului Peleş, reşedinţa de iarnă a familiei regale, aduna întreaga protipen-dadă. Unii dintre frecvenţii vacanţelor petrecute în staţiunile din Elveţia şi Franţa, subjugaţi de aşa-nu-mitele „plaisirs frénetiques de la neige”, au adus şi la Sinaia boburi, după moda timpului, folosindu-le pe drumurile şi aleile din jurul Castelului Peleş.

Apariţia bobului ca sport, în România, se situează în jurul anului 1909, când de fapt se semnalează primele coborâri. Intreaga activitate se reducea la câteva zile pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă. Incepând cu anul 1910, apar şi întreceri organizate sub titulatura de „concursurile pentru sporturile de iarnă”, pretenţios numite astfel, participarea fiind foarte modestă. Tot în acest an apar primele articole în presă, care prezintă noul sport, dau amănunte asupra echipamentului, noţiuni de tehnică, de con-ducere etc. Această publicitate va stârni o adevărată vogă a bobului la Sinaia, dar acesta va rămâne totuşi practicat de un cerc restrâns de amatori (bogaţi).

Până în 1916, concursurile se defăşoară cu regu-laritate la Sinaia, alături de cele de sanie şi scheleton, fără reglementări precise. O confirmă prezenţa în boburi a 2, 4, 5, 6 persoane, formarea echipajelor mixte, fără categorii de vârstă, pilotarea bobului de către femei, folosirea aceluiaşi bob de mai multe echipaje constituite ad-hoc etc. Primul câştigător de-semnat al unui concurs de bob din 1910 este N. Fili-ti, iar la echipajele multiple, „Cercul Sportiv Român”.

In 1911, prezenţa femeilor în bob este foarte activă. Le vom găsi atât în proba rezervată lor, cât şi în echipaje alături de bărbaţi. Concursurile sunt organizate la 3 probe: bob – 2 femei, bob – 2 bărbaţi şi 2–5–6 persoane. Câştigătorii: Natalia Darvari (femei), Jean Costinescu (bărbaţi) şi echipajul multiplu „Socie-tatea Săniutza”. In 1912, programul de concurs este acelaşi. La femei, câştigă Mihaela Ghyka, iar la echipajul multiplu iese câştigător echipajul (masculin) condus de aceeaşi Mihaela Ghyka !

Infiinţarea, în 1912, a Federaţiei Societăţilor de Sport din România (FSSR), în cadrul căreia funcţiona „Comisia pentru Sporturile de Iarnă”, are darul de a coordona şi impulsiona practicarea bobului. In anul 1913, nu este consemnată nici o activitate (din lipsă de zăpadă); concursurile sunt reluate în 1914, dar cu un succes mult redus faţă de anii precedenţi. Pentru prima dată, se organizează un concurs naţional interşcolar de bob, câştigat de echipa Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti. Tot în 1914, la „Concursul naţional de bob”, participă şi un echipaj format din turişti germani, care ocupă locul III. Concursul este câştigat de echipajul Şcolii Evanghelice din Capitală. Prin participarea echipajului german la concurs, s-a făcut cunoscută şi în străinătate activitatea bobistică de la noi.

Activitatea este reluată – cu entuziasm – în 1920. Apar centre noi de bob, la Braşov, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Iaşi. Se practica, în general, un bob de stradă, pe drumuri de munte, pe pârtiile de schi de la Postăvar şi de la Poiana Braşov.

In 1921, la Sinaia, întrecerile de bob sunt organi-zate la proba cu 2 persoane şi cu echipaj multiplu – mixt. Se remarcă „bobistele” Dina Berindei şi L. Grueff (conducătoarea echipajului).

Anul 1922 marchează înfiinţarea „Campio-natelor Naţionale” la sporturile de iarnă. Campionatul de bob are loc la Sinaia, titlul la proba „echipe de club” revenindu-i Centrului Râmnicu Vâlcea, care-l avea ca pilot pe tânărul librar Iorgu Arsenie.

Ascensiunea bobului începe din anul 1923, când se dispută mai multe concursuri dotate cu cupe. La CN de bob, care constau dintr-o singură cursă, titlul de campion a revenit echipajului de la Clubul „Colţea” din Capitală. In 1924, iese campion echipa-jul „Politehnica”, de la „Societatea Politehnică Bu-cureşti”. Organizarea JO din 1924 de la Chamonix – Franţa, stârneşte interesul boberilor români. Lipsa de fonduri a statului, pentru a sprijini participarea la aceste JO, este amplu dezbătută în presa timpului.

Iorgu Arsenie îşi confecţionează un bob („Avalanşa”) şi împreună cu boberul Tita Rădulescu fac deplasarea la Chamonix. Acolo vor participa la întreceri, dar cu un bob de împrumut (tip Bachmann), cucerind 3 cupe. Startul la cursa olimpică – propriu-zisă – nu-l vor putea lua, deoarece regulamentul prevedea ca tot echipajul să provină din aceeaşi ţară, condiţie pe care nu o îndeplineau.

Participând în calitate de reprezentant al Comisiei de Constituire a Federaţiei Internaţionale de Bobsleigh şi Tobboganning (FIBT) de la Chamonix în 1924, Iorgu Arsenie obţine afilierea României la acest organism sportiv internaţional.

In 1925, la Sinaia, se construieşte prima pârtie de bob după proiectul ing. Sângiorzan, pe un versant vestic al dealului Furnica. Ea avea o lungime de 2 100 m şi 10 viraje.

Primele boburi au fost construie din lemn, cu tălpici de fier şi erau conduse cu fise sau cu volan; erau prevăzute cu 2, 4, 5 sau 6 locuri. Americanul Townsend a construit primul bob, legând două sănii una de alta.

In anul 1926, traseul existent este corectat (la fel şi în anii următori), el având o lungime variabilă între 1 430 – 2 140 m şi 6 viraje. Se pare că ex-preşedin-tele FIBT, Otto Greibel, ar fi practicat în tinereţe bobul pe această pârtie. La CN din 1926, titlul de campion naţional va reveni echipajului „Aeronauti-ca”, format din piloţi – aviatori. La Râmnicu Vâlcea şi Slatina continuă organizarea concursurilor stradale sau pe drumuri de munte.

La CN din 1927 de la Sinaia, se remarcă echipa-jul studenţesc al fraţilor Grigore şi Mircea Socolescu şi maiorul Mihai Mihail din Slatina.

Cu acest prilej, se oferă cupa pentru „cel mai cutezător şi mai destoinic bober” pilotului aviator Alexandru Papană, în vârstă de 21 de ani, cel care va domina, în anii următori, competiţiile de bob. Re-cunoaşterea capacităţii sale se va confirma şi în 1928, când, împreună cu Dumitru Hubert, vor cuceri titlul de campioni naţionali la proba de 2 persoane. Clubul „Aeronautica” (din care făceau parte cei doi con-curenţi) avea două formaţii cu echipajul: Alexandru Papană (pilot), Alexandru Ionescu, Tiberiu Stătescu, Puffi Popescu, Gheorghe Moţoi (frânar). Dintre aceştia, se vor selecţiona mai târziu boberii care vor aduce faimă sportului românesc.
Performanţele realizate de boberii noştri în anii 1926-1928 stimulează interesul şi determină prezenţa bobului românesc la JO din 1928, de la St. Moritz (Elveţia). Dar participarea era condiţionată (ca de obicei) de mijloacele materiale. Prin urmare, „cheltu-ielile le-au suportat sportivii din propriile economii” cum avea să declare unul dintre foştii boberi. La JO, echipajul român s-a clasat pe un meritoriu loc VII (bob 5 persoane), la 4,3 secunde de campioni. Al doilea echipaj (care nu a avut un bob corespunzător), a avut o comportare mai modestă.

In anul 1930, se participă pentru prima dată la CMU de Bob – disputate la Davos (Elveţia). Echipajul Alexandru Frim – Dumitru Zană cucereşte medalia de argint, după cel al Germaniei, şi devansând ţări cu tradiţie ca: Italia, Franţa, Elveţia ş.a. Este prima per-formanţă obţinută de boberii români într-o competiţie internaţională. Ediţia din 1931 confirmă valoarea boberilor români, prin echipajul Alexandru Papană – Dumitru Hubert, care devine campion şi recordman al pârtiei.

CN de bob din 1932 se dispută în decembrie, pen-tru a permite participarea la JO din Lake Placid (SUA).

Pentru a evita o eventuală accidentare, echipa-jele lui Papană (care urmau să participe la JO), ab-sentează de la startul „naţionalelor”. Se evidenţiază căpitanul Emil Angelescu. Plecarea la JO, ca de obi-cei, este marcată de lipsa de fonduri din partea statu-lui, fapt pentru care concurenţii vor contribui cu câte 25 000 de lei fiecare. Echipa noastră concurează pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pârtie de gheaţă de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii impută boberilor noştri echipamentul neadecvat, lipsa căştilor de protecţie etc. In com-paraţie cu pârtia de la Sinaia (2 200 m lungime), cea de la JO era mult mai dificilă (2 350 m şi 26 de vira-je, total îngheţată), fiind considerată cea mai com-plexă din lume la acea dată. Dând dovadă de calităţi remarcabile, boberii români s-au impus atenţiei elitei mondiale. Astfel, bobul de 2 persoane – Alexandru Papană, Dumitru Hubert se clasează pe locul IV, iar echipajul de 4 persoane – Alexandru Papană, Alexan-dru Ionescu, Ulise Petrescu şi Dumitru Hubert – pe locul VI. Rezultatele sunt considerate a fi un succes deplin. După JO, boberii români sunt invitaţi la Cam-pionatele Americii de Nord, unde vor bate şi recordul pârtiei. Ca recompensă a bunei lor comportări în SUA, conducerea FIBT le-a oferit posibilitatea de a participa la concursurile cu caracter internaţional or-ganizate în Germania şi Elveţia.

In 1933, concursurile de bob se desfăşoară la Râmnicu Vâlcea, Câmpulung Muscel, Slatina şi Sina-ia pe o pârtie îmbunătăţită. Intr-o formă de excepţie, Papană şi Hubert câştigă toate cursele la care participă, inclusiv titlul de campion naţional la ambele probe.

Incepând cu anul 1933, bobul românesc înregis-trează pagini de glorie în arena internaţională. Se par-ticipă la JMU de la Bardonechia (Italia), unde bobul de 2 persoane (Alexandru Frim – Dumitru Zană) ocupă locul IV. La campionatele internaţionale ale Franţei de la Chamonix, echipajul de bob 4 persoane (Angelescu – Gribincea – Bârsănescu – Popescu) ocupă locul V. Consacrarea acestui sport, însă, va avea loc o dată cu obţinerea locului I la CM de la Oberschreiberhau (Ger-mania) de echipajul de la „Aeronautica I” la bob 2 persoane, format din Alexandru Papană şi Dumitru Hubert. Este prima medalie de aur cucerită la CM de către boberii români. De semnalat că Papană a folosit în locul volanului, fiselele, iar echipajul a luat „startul lansat” (o premieră !), pentru care şi-au montat la bob un împingător special, brevetat ad-hoc drept „patentul Papană-Hubert”. Câţiva ani mai târziu, Alexandru Frim va construi un tip de bob complet carenat (ca şi Horst Graf), fapt care demonstrează capacitatea crea-toare a boberilor români. Cel de-al doilea echipaj („Politehnica” Bucureşti), format din Alexandru Frim şi Dumitru Zană, se clasează pe locul VI.

In 1934, se constituie federaţii sportive indepen-dente pentru bob şi patinaj artistic. Ascensiunea bobu-lui românesc pe plan internaţional va fi confirmată în anul 1934 prin performanţa echipajului de 2 persoane (Alexandru Frim – Vasile Dumitrescu) la CM de la Engelberg (Elveţia), unde se cucereşte medalia de aur. Reeditarea succesului realizat în 1933 con-solidează poziţia bobului românesc în arena mondia-lă. In acelaşi CM, echipajul A. Papană – D. Hubert se clasează pe locul III. O performanţă deosebită reali-zează şi echipajul de bob 4 persoane (Emil Angeles-cu, Teodor Popescu, Dumitru Gheorghiu, Ion Gribin-cea), care se clasează pe locul II la CM din acelaşi an, de la Garmisch-Partenkirchen (Germania). Cel de-al doilea echipaj, pilotat de A. Papană, este descalificat, ca urmare a pierderii frânarului într-una din coborâri. Aşadar, rezultatele boberilor români în anul 1934 sunt excelente: trei medalii obţinute de trei piloţi diferiţi. Din păcate, aceste succese vor fi umbrite de pierderea lui Hubert – prăbuşit într-un accident de avion la un miting aviatic. Locul său în echipaj a fost luat de Gheorghe Ostapov. Dar cuplul Papană – Ostapov nu va dăinui decât un an, deoarece Ostapov se va sfârşi într-un accident de avion; aceeaşi soartă o va avea şi Vasile Dumitrescu, care încerca să sta-bilească un record mondial aviatic pe ruta Europa – Australia. Colegul său, de bob şi de aviaţie A. Frim, s-a salvat sărind cu paraşuta.

In noiembrie 1934, se constituie Federaţia Română de Bob. Cu toată evoluţia organizatorică, seria succeselor de excepţie va fi oprită. Participarea la CM din 1935 de la St. Moritz (Elveţia), cu echipa-jul de bob 2 persoane, pilotat de Papană şi cu două echipaje de bob 4 persoane, pilotate de Papană şi Frim se soldează cu eşecuri.

Tot în 1935, Uniunea Federaţiilor Sportive din România (UFSR) a iniţiat un Premiu Naţional al Sporturilor, menit să răsplătească cea mai valoroasă performanţă sportivă a anului. Pentru acest an, pre-miul i-a fost decernat boberului Alexandru Papană, pentru activitatea desfăşurată în domeniul bobului şi pentru dobândirea primului titlu mondial pentru România, la această disciplină.

In 1936, CN nu se dispută. Se participă totuşi la JO de la Garmisch-Partenkirchen (Germania). Deşi cartea de vizită a concurenţilor era dintre cele mai se-lecte, o serie de deficienţe organizatorice au impietat asupra rezultatelor, la care s-a adăugat starea sănătăţii echipajului (Papană îşi fracturează un picior).

In 1937, singura activitate se rezumă la organi-zarea CN, la care se disting Alexandru Frim şi Con-stantin Dănăşicu (campioni naţionali).

In următorii doi ani, CN nu se dispută. Se par-ticipă totuşi la un concurs de la Cortina d’Ampezzo (Italia) şi la CM de la St. Moritz, unde echipajul Alexandru Frim – Gheorghe Florescu ocupă locul VII, iar echipajul Mihai Mihail – Teodor Popescu se răstoarnă.

Cel de-al doilea război mondial nu a întrerupt ac-tivitatea pe pârtiile de la Sinaia. CN din 1940 nu se bucură de succes. Titlurile de campioni naţionali revin cuplului Frim – Tăutu şi lui M. Mihail.

In 1941, campioni naţionali la bob 2 persoane vor fi Frim – Boruzescu, iar la bob 4 persoane: Budişteanu – Voicilă – Mutişan – Rădulescu. Situaţia este similară şi în 1942 la bob 2 persoane: Budişteanu – Tăutu, bob 4 persoane: Frim – Borzea – Mareş – Boruzescu.

Anul 1944 îl consacră pe Alexandru Frim dublu campion naţional la bobul de 2 şi 4 persoane. In anul 1945, campioni vor fi: Budişteanu la bob 2 persoane, iar Copiţ – Petcu – Ionescu – Dinulescu la bob 4 persoane. In anul 1946, Alexandru Frim repetă perfor-manţa din 1944, câştigând ambele probe: la bob 2 per-soane împreună cu Boruzescu, iar la bob 4 persoane cu Boruzescu – Cristea – Mareş. In acest an, îşi găseşte sfârşitul, într-un accident aviatic în SUA, Alexandru Papană. Boberii români participă în anul 1947 la CM, cu un echipaj la bob 2 persoane şi altul la bob 4 persoane. Rezultatele sunt modeste (loc. VII – bob 4 persoane). CN din acest an are campioni pe: Ionescu – Gheţu la bob 2 persoane şi Budişteanu – Rădulescu – Kranz – Flamaropol la bob 4 persoane.

In anul 1951, cu ocazia organizării la noi în ţară a JMU, se construieşte la Poiana Braşov o pârtie de bob în lungime de 1 640 – 1 530 m. La acest campio-nat, echipajul Gigi Hogea – Dumitru Teodoroiu câştigă proba de bob 2 persoane. In acest concurs, îşi găseşte sfârşitul Alexandru Budişteanu (bob 4 per-soane), proiectat în afara penultimului viraj. Campio-nii naţionali ai anului 1953: bob 2 persoane – I. Cislea – M. Blăgescu, bob 4 persoane – C. Dragomir – Moldoveanu – Panait – Drăghici („Progresul II” Sinaia). In 1954: bob 2 persoane – D. Ţoev – I. Nea-goe, bob 4 persoane – Paraschivescu – Panait – Neagu – Moldoveanu („Progresul I” Sinaia). In 1955: bob 2 persoane – Rădulescu – Gheorghiu + Manoliu („Voinţa”), bob 4 persoane Rădulescu – Costamania – Crişan – Gheorghiu + Roşca („Voinţa”). La JO din 1956, de la Cortina d’Ampezzo (Italia), se obţin rezultate modeste: la bob 2 persoane – locul XIV (H. Enea – M. Blăgescu) şi locul XVIII (C. Dragomir – Gh. Moldoveanu), la bob 4 persoane – locul XIV (H. Enea – M. Blăgescu – N. Moiceanu – D. Frăţilă) şi locul XX (C. Dragomir – Gh. Moldovan – V. Panait – I. Staicu). In intervalul 1956-1958, activitatea in-ternă a stagnat, deoarece pârtia de la Sinaia a fost im-practicabilă. Campionii naţionali din 1959: bob 2 persoane Enea – Şuster + Paşovschi (CCA I), bob 4 persoane Enea – Paşovschi – Vişevan – Brăeşteanu (CCA II). S-a mai disputat şi Cupa „Federaţiei”. In 1960, din cauza timpului nefavorabil, CN nu s-au desfăşurat. In 1961, au fost campioni naţionali la bob 2 persoane Enea – Paşovschi (CO Braşov), iar cursa de bob 4 persoane nu s-a disputat. La CM de la Garmisch-Partenkirchen (Germania), rezultatele obţinute sunt nesemnificative.

Orientarea Federaţiei de Schi-Bob spre încura-jarea tineretului pentru practicarea acestui sport este bine inspirată. Incepând din anul 1963, eforturilor de concepţie şi metodologice în pregătire li se adaugă cele organizatorice şi materiale. Primele roade ale acestor ameliorări ale pregătirii boberilor apar la CM de la Igls (Austria) din 1963: echipajul de bob 2 persoane (Ion Panţuru – Gheorghe Maftei) se clasează pe locul X, cucerind şi „Cupa Mondială a Tineretului”, premiu atribuit celui mai tânăr echipaj din clasamentul gene-ral. Ion Panţuru devine liderul boberilor români pentru mai bine de un deceniu; este singurul capabil să reînnoade firul întrerupt al marilor performanţe româneşti. La JO din 1964, de la Innsbruck (Austria), se participă cu un lot de boberi tineri: I. Panţuru – Gh. Maftei (XIII), A. Oancea – C. Cotacu (XV) şi respec-tiv, I. Panţuru – Gh. Maftei – C. Cotacu – H. Paşovschi (XV). Prezenţa acestora la startul JO a însemnat o acumulare de experienţă, cantitativă şi calitativă, foarte importantă pentru perspectiva imediată a bobu-lui românesc.

Incepând cu 1966, bobul românesc se afirmă tot mai mult în arena internaţională, datorită în special liderului lui, Ion Panţuru. La CM de la Cortina d’Ampezzo (Italia), din 1966, la proba de bob 2 per-soane Ion Panţuru – Nicolae Neagoe se clasează pe locul V, iar la CE de la Garmisch-Partenkirchen (din acelaşi an), acelaşi echipaj se clasează pe locul VI. In 1967, la CE de la Igls (Austria), echipajul de bob 4 persoane: Ion Panţuru – Gheorghe Maftei – Petre Hristovici – Nicolae Neagoe cucereşte medalia de aur şi titlul de campion european. La bob 2 persoane echipajul Ion Panţuru – Nicolae Neagoe se clasează pe locul II. Tot în acest an, la CM de la Alpe d’Huez (Franţa), în condiţii dificile, care de altfel au decis anu-larea probei de bob 4 persoane, echipajul I. Panţuru – N. Neagoe se clasează pe locul V (la bob 2 persoane). Acelaşi echipaj va cuceri şi titlul de campion naţional în 1967, la bob 2 persoane.

Confirmând clasa şi forma lor excelentă, la JO din 1968, de la Grenoble (Franţa) Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe vor urca pe a treia treaptă a podiumului olimpic, la proba de bob 2 persoane Ei s-au clasat la numai câteva sutimi de secundă în urmă faţă de celebrul Eugenio Monti (Italia), campionul JO. La proba de bob 4 persoane echipajul I. Panţuru – P. Hristovici – Gh. Maftei – N. Neagoe va ocupa locul IV, după numai două manşe disputate.

Seria succeselor continuă în 1969, când, pe pista de la Cervinia (Italia), în cadrul CE, echipajul Ion Panţuru – Dumitru Focşeneanu se clasează pe locul II, performanţă repetată şi la proba de bob 4 persoane cu Ion Panţuru – Raimond Ţancov – Dumitru Focşeneanu – Nicolae Neagoe. Acest rezultat este confirmat şi la Lake Placid (SUA), în cadrul CM din 1959. La proba de bob 2 persoane, echipajul Ion Panţuru – Dumitru Focşeneanu cucereşte medalia de argint, iar la bob 4 persoane Ion Panţuru – Nicolae Puşcaş – Nicolae Nea-goe – Dumitru Focşeneanu, locul V.

Intre anii 1970-1973, boberii români confirmă valoarea. Astfel, la CE de la Cortina d’Ampezzo (Italia) din 1970, echipajul de bob 4 persoane Ion Panţuru – Nicolae Neagoe – Dumitru Pascu – Ion Zangor cucereşte medalia de bronz. La CE de la Igls (Austria) din 1971, Ion Panţuru – Dumitru Pascu – Ion Zangor – Dumitru Focşeneanu devin campioni europeni, iar la CM de la Lake Placid (SUA) din 1973, la bob 2 persoane, Ion Panţuru – Dumitru Focşeneanu cuceresc medalia de bronz. Aceasta este şi ultima mare performanţă obţinută de Ion Panţuru şi coechipierii săi în competiţii de anvergură.

Deşi la Sapporo (Japonia), boberii români figu-rau ca favoriţi, ei nu reuşesc decât un loc V la bob 2 persoane (Ion Panţuru – Ion Zangor) şi un loc X la bob 4 persoane (Ion Panţuru – Dumitru Focşeneanu – Ion Zangor – Dumitru Pascu).

După anul 1970, se construieşte la Sinaia o pârtie de beton, modernă, care intră în circuitul competiţiilor internaţionale. Parametrii ei: 1 500 m lungime, 137 m diferenţă de nivel, 13 viraje, altitudinea plecării 1 237 m, altitudinea sosirii 1 100 m, panta maximă 14,25 %, panta mijlocie 8,93 %. Ea comportă toate utilităţile necesare şi dotările aferente întâlnite la pârtiile mai importante din lume. Ca urmare, România va găzdui anual un mare concurs internaţional, sub egida FIBT, „Trofeul Carpaţi”. Aceste evenimente vor da un nou impuls activităţii interne. De asemenea, apar iniţiative locale (la Vatra Dornei, Bistriţa – Piatra Fântânele), de construire a unor pârtii, care să folosească atât bobu-lui, cât şi saniei.

O pârtie de sanie este construită în comuna Sărmaş, lângă oraşul Topliţa (Harghita), din iniţiativa profesorului de educaţie fizică Ion Rizea. Pârtia cu îngheţare naturală, având în vedere temperatura foarte scăzută în timpul iernii, a găzduit mai multe ediţii de CN, începând din anul 1982. Pentru a spriji-ni antrenarea sportivilor de la bob şi sanie, prof. Popa Paul, preşedintele CS Orăşenesc Sinaia, a construit 2 pârtii, astfel:
– o pârtie de dimensiune redusă a fost amenajată la cota 2 000, lângă cabana Piatra Arsă, folosită numai pentru antrenamentul lotului naţional de bob;

– o pârtie pentru sanie a fost construită la cota 1 400, în apropiere de Cabana Brădet. Pe această pârtie s-au efectuat antrenamente-pregătire şi s-au desfăşurat competiţii naţionale de sanie (pârtie construită cu contribuţia prof. Ion Galescu, antrenor sanie).

 

In anul 1976, FRBS devine un organism de sine stătător, structură organizatorică menţinută până în 1988, când se revine la formula de asociere cu toate ramurile schiului, pentru ca în 1998 să se separe din nou. Aceste dese schimbări organizatorice nu au adus transformări de substanţă în măsură să aşeze pe baze temeinice activitatea bobului.

In 24-25 ianuarie 1976, la Sinaia, se desfăşoară CE de Bob (tineret), programat pentru prima dată în ţara noastră. Echipajele româneşti ocupă locurile IV, X şi XII.

Participăm în 1976 la JO de la Innsbruck (Aus-tria), la ambele probe, cu câte două echipaje. Rezul-tatele sunt modeste, Ion Panţuru fiind vădit stânjenit de profilul pârtiei artificiale, care-i limitează calităţile. El se clasează (împreună cu Gheorghe Lixandru) pe locul XI la bob 2 persoane, iar echipa-jul de bob 4 persoane (Ion Panţuru – Constantin Ro-maniuc – Gheorghe Tănăsescu – Mihai Nicolau) pe locul XIV. Cel de-al doilea echipaj de bob 4 persoane (Dragoş Panaitescu – Costel Ionescu – Paul Neagoe – Gheorghe Lixandru) ocupă locul VIII, iar al doilea echipaj de 2 persoane, locul XII.

Ca o recunoaştere a rolului jucat de FRBS în arena internaţională, România este desemnată a fi gazda CE din 1977. Din nefericire, vremea călduroasă topeşte zăpada de pe traseu şi prin urmare, competiţia nu se va ţine.

Pe plan mondial, cresc pretenţiile privind materia-lele şi condiţiile de pregătire şi concurs. Boburile sunt perfecţionate, pârtiile artificiale (practicabile pe orice vreme şi timp îndelungat) prelungesc sezonul com-petiţional, se completează calendarul cu Cupa Mon-dială, selecţionarea boberilor este tot mai riguroasă, pregătirea se face după o metodologie ştiinţifică etc. Toate aceste exigenţe impun remanierea activităţii in-terne în plan organizatoric, tehnic şi metodologic. Se instituie „Şcoala de bob”, menită să asigure o bună pregătire boberilor tineri, se organizează competiţii rezervate acestora, se ţin cursuri de informare şi pregătire a tehnicienilor, se trece la o selecţie mai severă pentru echipajele reprezentative, având la bază criteriile elaborate de Centrul de Cercetări pentru Pro-bleme de Sport, Institutul de Cercetare al Aviaţiei şi Institutul de Medicină Sportivă. De asemenea, se orga-nizează stagii de pregătire în străinătate pentru per-formeri, se îmbunătăţeşte calendarul sportiv extern etc. Toate aceste măsuri se vor reflecta pozitiv în activitatea boberilor. Astfel, echipajele pilotate de Dragoş Panaitescu în marile competiţii internaţionale readuc şi menţin bobul românesc în elita mondială, mai ales la proba de bob 4 persoane. La CM de la Lake Placid (SUA) din 1978, echipajul de la bob 4 persoane (Dragoş Panaitescu – Dorel Cristudor – Mihai Nicolau – Gh. Lixandru) se clasează pe locul VIII, performanţă repetată şi la CM de la Königsee (Germania) din 1979 de acelaşi echipaj. Tot în 1979, la CE de juniori de la Cervinia (Italia), echipajul Paul Neagu – Gh. Peptea se clasează pe locul II în proba de bob 2 persoane.

La JO de la Lake Placid (SUA) din 1980, echipa-jul de la bob 4 persoane (Dragoş Panaitescu – Dorel Cristudor – Alexandru Mitrofan – Gheorghe Lixandru + Dumitru Focşeneanu) se clasează pe locul VIII şi la bob 2 persoane (D. Panaitescu – Gh. Lixandru) pe locul XI.

Ciclul olimpic 1980 – 1984 evidenţiază o nouă generaţie de boberi, avându-l lider pe Dorin Degan. Rezultatele sunt promiţătoare. Concursul internaţional „Trofeul Carpaţi” (ediţiile 1980 şi 1984) de la Sinaia evidenţiază două echipaje tinere: la bob 2 persoane Alexandru Pandrea – Ion Florea, locul III şi respectiv Ion Batista – Gh. Peptea, locul IV. La Cupa Naţiunilor de la Igls (Austria), din 1980, echipajul consacrat, Dragoş Panaitescu – Dorel Cristudor – Alexandru Mitrofan – Gheorghe Lixandru se clasează pe locul VIII, iar cel de-al doilea echipaj, Constantin Iancu – Ion Duminicel – Doru Frâncu – Ion Andone, pe locul X. La CE de juniori din 1980, în proba de bob 2 per-soane Alexandru Pandrea – Gheorghe Peptea se clasează pe locul VI. Anul 1981 este mai sărac în par-ticipări la competiţii internaţionale, ceea ce a impietat asupra rezultatelor. Astfel, la CM de la Cortina d’Am-pezzo (Italia), se participă numai la proba de 2 per-soane cu două echipaje, clasate pe locurile XVIII şi XXI.

In anul 1984, echipajul de bob 2 persoane (Dorel Degan – Costel Petrariu) ocupă locul III la Cupa Mon-dială de la Sarajevo (Iugoslavia), iar la bob 4 persoane la Winterberg (Germania), din acelaşi an, echipajul Dorel Degan – Gildo Tudor – Gheorghe Peptea – Cos-tel Petrariu, locul XI. La JO de la Sarajevo (Iugoslavia), din 1984, echipajul D. Degan – Gh. Lixandru – C. Pe-trariu – C. Popescu se clasează pe locul VII.

In ciclul olimpic 1984-1988, se lucrează cu in-sistenţă în scopul îmbunătăţirii performanţelor. Piloţii performeri sunt trimişi anual la „Şcoala de bob” de sub egida FIBT, iar pe plan intern, începătorii – la „Şcoala de bob” de la Sinaia. Din păcate, activitatea internă este afectată de timpul călduros, iar stagiile din străinătate nu asigură sportivilor noştri volumul necesar de coborâri. De asemenea, participarea la competiţiile de anvergură nu are continuitate, impie-tând asupra punctajului pentru accederea într-o grupă valorică superioară.

Se obţin rezultate încurajatoare la Cupa Mondia-lă (locul II la bob 2 persoane cu D. Degan – C. Pe-trariu), dar cu cele obţinute la CM, JO şi CE ne dis-tanţăm de elita mondială.

Participarea la două ediţii consecutive ale CE de juniori nu a confirmat speranţele puse în cel de-al doilea eşalon de tineri.

In ciclurile olimpice 1989-1992 şi 1993-1998, s-au depus eforturi susţinute pentru aducerea şi menţinerea bobului pe linia de plutire, cu toate trans-formările majore prin care a trecut ţara în acest timp. Greutăţilor materiale – amplificate de la an la an – li se adaugă deficienţele de ordin organizatoric, de con-cepţie a selecţiei şi de pregătire a performerilor. Totuşi, la CE de seniori din 1992, la proba de bob 4 persoane se obţine medalia de bronz cu echipajul: Paul Neagu – Laurenţiu Budur – Laszlo Hodoş – Costel Petrariu. La JO de la Albertville (Franţa) din 1992, la bob 2 persoane, echipajul Csaba Naghy – Laurenţiu Budur se clasează pe locul XVIII, iar cel de 4 persoane, cu Paul Neagu – Laszlo Hodoş – Laurenţiu Budur – Costel Petrariu, pe locul XX. La JO de la Lilleham-mer (Norvegia) din 1994, echipajul de bob 2 per-soane (Florian Enache – Mihai Dumitraşcu) a ocupat locul XXX. Rezultatele de la JO de la Nagano – Japonia din 1998 sunt tot atât de nesemnificative ca şi celelalte obţinute în ultimul deceniu.

SANIE ŞI SCHELETON

Actul de naştere al saniei, ca mijloc de întrecere şi sport, nu trebuie căutat în vremuri prea îndepărtate. Rădăcinile sale îşi trag seva din evoluţia tehnicii şi din progresele materiale ale comunităţilor umane.

Sania s-a născut din vechiul obicei de a trage pe zăpadă poveri aşezate pe piei de animale. Curând, locul pieilor l-au luat bucăţi de lemn drept, care se foloseau şi la confecţionarea schiurilor. Când s-au folosit şi ani-male de tracţiune, în multe locuri „târşitoarea” (travois), compusă din două lemne, avea să aibă o largă utilizare. De fapt, modul de viaţă din ţinuturile înzăpezite ne este cunoscut prin tradiţii, mituri, naraţiuni istorice, consemnate în monumentele literare ale nordicilor, în poemele scandinave, islandeze, care-lo-finice: Edda, Segas, Kelevala şi, mai târziu, Ni-belungenlied, reprezentând pentru aceste popoare ceea ce poemele homerice au însemnat pentru viaţa Greciei preelenice. Lor li se adaugă contribuţia istoricilor Xenofon, în lucrarea Anabasis şi a lui Pliniu cel Bătrân, în a sa Istorie naturală. De pildă, în Edda se arată că: „Pe cele mai aspre viforniţe, zeiţa Skade apărea alunecând cu graţie pe schiuri şi conducea săniile oa-menilor în câmpia albă, ce purta doar urmele vântului”. Cele mai vechi întruchipări ale saniei le aflăm în ţinuturile arctice europene (la laponi), asiatice sau americane. Un desen reprezentând o sanie, descoperit într-o cavernă în jurul lacului Onega, aduce mărturii din epoca de piatră despre existenţa acestui mijloc de transport. Este vorba de cunoscuta „karejka”, o sanie fără tălpi, amintind prin forma ei de o luntre tăiată de-a curmezişul. La laponii de pe peninsula Kola, „karejka” a început să fie înlocuită de la sfârşitul veacului al XIX-lea de „narta”, cu tălpi asemănătoare aceleia folosite de neneţi. In Canada de Nord, indienii coborau pantele pe un fel de sanie fără tălpi (un ansamblu de planşe curbate înainte) numită „otobanask”. Acest cu-vânt, luat din limba indienilor „cree”, a dat naştere termenului „toboggan”. Fără îndoială, la început sania eschimoşilor a fost fără tălpi, asemănătoare celei folosite şi azi de eschimoşii „Karibu”. Săniile cu tălpi ale eschimoşilor şi ale altor triburi vecine, folosite de altfel şi de samoiezi, ghiliaci şi alte populaţii primitive din Asia, trebuie privite ca o invenţie care datează, aşa cum arată Nordenskjold, de undeva din Lumea Veche.

La origine, pentru unele popoare, sania derivă dintr-o carcasă de navă, folosită în mlaştini, pe iarbă sau zăpadă. „Pulkenul” laponilor este un exemplu. In ţările scandinave, în Europa Centrală şi chiar la Madera, unde zăpada nu este cunoscută, se folosesc „sănii de vară”, cu ajutorul cărora se cară lemne sau fân. Egiptenii vechi foloseau sania la transportul coloşilor de piatră. Tăietorii de lemne vosgieni folo-sesc şi azi „schlittenul”, o sanie cu două patine, care alunecă pe reţele de traverse de lemn, transportând vara încărcături grele. Termenul de „schlitten” de-fineşte şi azi în germană sania. Etnologul cehoslovac Miroslav Sting semnalează în America de Sud (Anzi), prezenţa în cultura incaşă (3000 de ani î. Hr.) a săniilor de transport. Date şi elemente interesante ne mai furnizează egiptologul finlandez Mika Valtary de prin sec. al VIII-lea î. Hr. sau expertul antropolog Jean Malaurie, despre folosirea saniei în cultura eschimosă.

Cu timpul, din mijloc utilitar, sania devine un in-strument al întrecerii sportive. In 1520, poetul german Hans Sachs atrăgea atenţia asupra saniei, relatând de-spre satisfacţiile încercate folosind acest instrument de alunecare pe pantele înzăpezite. In 1532, cuvântul „Rodel” („Luge”, „sanie”), apare în lucrarea germanu-lui Conrad Schwarz. Evul Mediu scoate în relief şi mai pregnant antecedente legate de tălpici şi patine. Inlocuirea patinelor de lemn prevăzute cu şină de fier – specifice veacului al XIV-lea – cu cele de oţel, apărute în jurul anului 1850 în America (cunoscute mai apoi şi în Europa), face ca sania să capete armătură metalică, sporind viteza şi stabilitatea.

Naşterea turismului de iarnă în Alpi marchează o nouă etapă. In perioada 1870-1880, englezii preferă pentru vacanţele lor de iarnă Elveţia şi, căutând mijloace pentru amuzament, fac din toboggan (sania elveţiană) sau din schlitten (sania germană) mijloc de amuza-ment şi întrecere. La început, se foloseau pantele înzăpezite şi drumurile de munte cu zăpezi bătătorite. In 1879, între Schatzalp şi Davos este amenajată prima pistă pentru sanie, care avea deja viraje taluzate. Primul concurs oficial are loc în 1883, pe această pârtie. Curând, sania obişnuită nu mai satis-face nevoia de viteză şi dorinţa de senzaţii tari. Se caută poziţii aerodinamice (aşezarea culcat înainte) şi se adoptă o nouă maşinărie: scheletonul. El derivă din modelul de sanie american lansat la St. Moritz de americanul Schield, confecţionat din metal, cu patine rotunjite din oţel, posedând o platformă manevrabilă. Cum pârtia de la Schatzalp nu mai corespundea exi-genţelor, se construieşte alta la St. Moritz, folosind vechiul traseu care lega Celerina de St. Moritz prin pădurea Cresta. Ea va deveni, după 1885, o celebră pistă pentru scheleton supranumită „Cresta Run”, în lungime de 1 238 m, cu 157 m diferenţă de nivel. Nu este lipsit de interes să arătăm că, după 1920, pentru relansarea scheletonului, se preconizează diferite forme de întrecere pe piste speciale, care, datorită cheltuielilor mari de construcţie vor fi abandonate. Este cazul „Nevadei”, pe adevăratul nume „Les plaisirs frénetiques de la neige” („Plăcerile frenetice ale zăpezii”), a cărei pistă construită la Gstaad – Elveţia, anticipa marile trasee îngheţate artificial pen-tru bob şi sanie de mai târziu.

In 1913, se înfiinţează la Davos – Elveţia primul club internaţional de sanie: „International Luge Club”. Tot în 1913, dar la Dresda, în Germania, se constituie „Uniunea Internaţională a Sportului Sanie” („International Luge Sports Union”). Prima mani-festare a acestui organism internaţional este organi-zarea primului CE de sanie la Reichenberg (azi Liberec) în Boemia, la care au luat parte 80 de com-petitori din diferite ţări ale Europei Centrale.

In perioada 1914-1918, activitatea competiţională se întrerupe din cauza războiului. Abia după această perioadă vor apărea Federaţii Naţionale de Sanie în Germania, Austria şi Elveţia, iar în Polonia se va con-strui o pârtie pentru sanie la Krynica.

Crearea în 1923 a Federaţiei Internaţionale de Bob şi Tobogganing (FIBT), prezidată de francezul Fregeôlière, are darul de a stimula activitatea saniei. Astfel, sania va fi încorporată în FITB, iar în 1935 va funcţiona o secţiune „Luge”, sub egida căreia se vor organiza competiţii de nivel internaţional şi CE. Dezvoltarea saniei în Canada şi SUA, precum şi includerea Federaţiilor lor naţionale în Secţiunea „Luge” a FITB, va conduce la organizarea anuală a Congresului acestei Secţiuni, începând cu anul 1953. Să mai menţionăm că noua sanie de concurs este opera lui Marti Tietze, campion european în 1934, 1935, 1937 şi 1938.

Cel de-al doilea război mondial stopează dez-voltarea acestui sport. Abia în 1945 activităţile vor fi reluate, sub impulsul Austriei. Incepând cu 1952, graţie austriacului Bert Isatitsch, preşedintele Fede-raţiei Austriace de Sanie şi al Secţiunii „Luge” din FIBT, sania va căpăta o nouă orientare. Astfel, la Congresul din 1953, desfăşurat la Cortina d’Ampezzo – Italia, se decide organizarea anuală a CM de sanie (prima ediţie la Oslo, 1955); la Congresul al II-lea din 1954 (Davos – Elveţia), se decide desprinderea din FIBT şi constituirea unei Federaţii Internaţionale de Sanie (FIL). Cu această ocazie, CIO include sania printre sporturile olimpice. In 1957, la Congresul al V-lea al Secţiunii „Luge” a FIBT, în prezenţa reprezentanţilor din 12 ţări, are loc constituirea ofi-cială a „Fédération Internationale de Luge de Course” (FIL) şi alegerea lui Bert Isatisch (Austria) ca preşedinte. CIO va recunoaşte FIL la Sesiunea de la Sofia. Bert Isatitsch va sprijini mult FRBS. In 1959, se decide construirea primei piste îngheţate artificial pentru sanie şi bob, în vederea JO de la Innsbruck – Austria, din 1964. In 1975, are loc la Innsbruck primul Congres între cele două Federaţii Internaţio-nale de Sanie şi Bob, „Inter-Robo Kongres”, ocazie cu care se trece în revistă situaţia acestor sporturi pe plan internaţional şi luarea de măsuri comune, impuse şi de folosirea aceleiaşi piste de concurs. In prezent, FIL are peste 40 de federaţii naţionale afiliate din toate continentele. Intrecerile de scheleton vor figura în pro-gramul oficial al JO din anii 1928 şi 1948, de fiecare dată la St. Moritz. Acest sport va avea un frumos re-viriment, mai ales după construirea de pârtii îngheţate artificial în Europa Centrală. In curând, îşi va avea propriile competiţii de nivel internaţional (CM şi CE). Să mai menţionăm că ambele probe de sanie bărbaţi, simplu şi dublu, au fost introduse la JO din 1964, iar proba de simplu femei în 1976, la JO de la Innsbruck – Austria.

In evoluţia istorică a saniei şi scheletonului româneşti, putem spune că fenomenele sunt asemănă-toare celor petrecute pe marea scenă a istoriei universale a acestor sporturi, unele aspecte specifice provenind numai din situarea lor în alt timp şi spaţiu. Şi la noi, sania a avut antecedente legate de tălpici, patine. Fără a fi fost importată, sania simplă a fost confecţionată pretutindeni în zonele de deal sau munte cu scop utilitar, pentru amuzament şi întrecere. In ceea ce priveşte scheletonul, primele modele s-au con-fecţionat la Sinaia, apoi, prin aducerea unor pro-totipuri de competiţie elveţiene, scheletonul suferă an de an transformări de substanţă, dovedind din plin in-ventivitatea localnicilor.

Apariţia saniei ca sport se situează în jurul anu-lui 1909 la Sinaia, când se organizează şi primul con-curs. Apoi, practica sa va fi strâns legată de scheleton şi bob. Timp de mai mulţi ani, aceste sporturi sunt apanajul unor cercuri restrânse de vilegiaturişti care frecventau deopotrivă staţiunile elveţiene şi „Perla Carpaţilor”, Sinaia. După 1910, apar întreceri organi-zate sub titulatura de „Concursuri pentru sporturile de iarnă”, pretenţios numite astfel. In 1912, ia fiinţă Federaţia Societăţilor de Sport din România (FSSR), în cadrul căreia funcţiona Comisia pentru Sporturile de Iarnă, care are darul de a impulsiona activitatea sporturilor din sezon. Până în 1915, concursurile de sanie se desfăşoară cu regularitate nu numai la Sina-ia, ci şi la Râmnicu Vâlcea, Slatina şi Braşov. Ele erau dotate cu diverse „Cupe”, fără reglementări deo-sebite, făcând multă vâlvă în rândul protipendadei, dar cu o participare redusă. La Sinaia, concursurile aveau loc pe o pârtie în lungime de 400 – 600 m, pe una din pantele versantului Furnica. In această pe-rioadă, se consemnează chiar o Asociaţie a amatorilor de sanie, scheleton şi bob, numită „Săniutza”.

Anul 1915 va constitui un moment semnificativ pentru interesul acordat acestui sport, la Sinaia orga-nizându-se o multitudine de întreceri destinate îndeosebi şcolarilor. Primii câştigători consemnaţi la categoria adulţi sunt Barbu Matac, Petre Coloban şi Ion Cămărăşescu. Deşi programul pare bogat, numărul de concurenţi la fiecare categorie de vârstă este mic, cheltuielile deosebite privind procurarea materialului de concurs şi întreţinerea în hotelurile de lux din Sinaia împiedică o participare mai mare, îndeosebi a localnicilor, care nu-şi puteau permite să plătească taxa de înscriere în concurs (20 de lei de persoană). Din această cauză, în anii următori, sania şi scheletonul vor ceda întâietatea schiului.
Primul război mondial frânează dezvoltarea aces-tor sporturi. In anul 1922, concursurile de sanie, scheleton şi bob se transformă în CN. Primii câştigători ai titlului de campion la sanie sunt: Elena Cantacuzino (femei) şi Gh. Ionescu (bărbaţi) în proba de simplu şi E. Butnaru – D. Popa la dublu. In 1925, se construieşte la Sinaia prima pârtie pentru sanie, scheleton şi bob, pe un versant nordic al muntelui Fur-nica (plecarea de la stânca Sf. Ana, iar sosirea la Riegler, în preajma Castelului Peleş), în lungime de 2 100 m şi cu 10 viraje. In anul următor, traseul va suferi noi reamenajări, lungimea variind între 1 430 – 2 140 m. Succesul obţinut pe plan internaţional de scheleton va influenţa şi progresul acestui sport la noi. Cu toate acestea, nici un sportiv român nu va lua star-tul în competiţii externe. La CN din 1928 şi 1929 se evidenţiează doi mari polisportivi din Sinaia: Con-stantin Ciocoiu la scheleton şi Toma Calista la sanie, al căror aport de mai târziu şi pe linia schiului alpin şi de fond va fi remarcabil. Doi alţi mari animatori ai saniei şi scheletonului sunt: Iorgu Arsenie din Râm-nicu Vâlcea şi Mihai Mihail din Slatina.

In deceniul al treilea, interesul pentru sanie şi scheleton se menţine. La aceasta a contribuit şi înfiinţarea, în noiembrie 1934, a Federaţiei Române de Bob, sub a cărei egidă se vor organiza toate mani-festările competiţionale în sporturile de iarnă. Izbuc-nirea celui de-al doilea război mondial va frâna din nou activitatea. Deşi reluate în 1940, CN nu se bucură de succes. Din păcate, desele întreruperi ale CN datorate timpului nefavorabil se vor răsfrânge negativ asupra dezvoltării acestor sporturi. De aici şi dispariţia schele-tonului, cu toate că din când în când este prezent demonstrativ. Incepând cu anul 1965, sania păşeşte pe un nou drum, datorită preocupărilor deosebite ale fede-raţiei în privinţa asigurării bazei de selecţie a sportivilor pentru performanţă, dotării cu material de cursă cores-punzător şi organizării activităţii competiţionale. Se im-portă sănii speciale din RD Germană, se organizează stagii de instruire pe pârtia de la Oberhoff, se stabilesc primele contacte cu FIL pentru afiliere etc.

Afilierea FRBS la FIL în 1970 va fi de bun augur sub toate aspectele. Participarea noastră la Congresele FIL din 1973, 1974 şi 1975 este în măsură să asigure familiarizarea noastră cu problematica saniei de com-petiţie şi să creeze premizele participării la com-petiţiile internaţionale. Deceniul al şaptelea este unul de acumulări. La acestea vor contribui modernizarea pârtiei de la Sinaia, amenajarea altor două, special pentru sanie, la Vatra Dornei şi Bistriţa, strategia dez-voltării saniei în teritoriu (înfiinţarea de asociaţii sportive, secţii de sanie în cadrul cluburilor sportive şcolare), calendarul sportiv intern şi internaţional, in-struirea de specialişti în străinătate şi pe plan intern, elaborarea de materiale documentare şi metodice etc. Sprijinul primit din partea FIL a fost deosebit. Rezul-tatele de valoare nu se vor lăsa aşteptate.

Anul 1980 va însemna prima participare a sănierilor la JO (Lake Placid, SUA) – probe de simplu femei, prin sportivele Elena Stan şi Maria Maioru, clasate pe locurile XX şi respectiv XXI. In 1984, la JO de la Sarajevo – Iugoslavia, saltul calitativ înregis-trat de sportivii noştri este evident. Astfel, Gabriela Haja se clasează pe locul XIV în proba de simplu, iar dublul format din Ion Apostol – Laurenţiu Bălănoiu obţine locul XI. Incepând cu anul 1990, sania românească va accede în elita mondială, prin aportul dublului Ion Apostol – Liviu Cepoi. Astfel, la CM de la Calgary – Canada din 1990, se clasează pe locul VII; la Cupa Mondială din sezonul 1991-1992 pe locul XI (nu a luat startul la toate cursele); la CE con-tribuţia acestui dublu este determinantă în clasarea pe locul VI în proba de echipe reprezentative. Afir-marea definitivă a dublului Ion Apostol – Liviu Cepoi se va produce la JO din 1992 de la Albertville – Franţa, unde obţine locul IV şi primele 3 puncte pentru România în clasamentul pe naţiuni. In această competiţie, sportiva Corina Terecoasă se clasează pe locul XXII. Seria succeselor obţinute de dublul Ion Apostol – Liviu Cepoi va continua la JO de la Lille-hammer – Norvegia în 1994, unde se clasează pe locul VI şi obţine un punct pentru România în clasa-mentul pe naţiuni. In această competiţie, sportivele Adriana Turea şi Sorina Grigore obţin locurile XXI şi respectiv XXII. După 1994, dublul Ion Apostol – Liviu Cepoi se retrage din activitatea sportivă. Scur-ta perioadă până la JO de la Nagano – Japonia, din 1998, nu permite constituirea unui dublu de talia pre-decesorului. Totuşi, echipajul Ion Stanciu – Constantin Cepoi se clasează pe locul XVI. In aceeaşi competiţie, Corina Drăgan se clasează pe locul XXVII.

Prezentarea succintă a istoricului saniei şi schele-tonului românesc obligă la evidenţierea contribuţiei adusă de tehnicienii noştri în FIL (prof. Petre Focşeneanu – secretar general şi preşedinte al FRBS; prof. Ion Matei – antrenor federal; prof. Popa Paul, Constantin Iovan, Constantin Paiuc; de asemenea, contribuţia prof. Ion Matei la îmbunătăţirea conţinu-tului instruirii şi pregătirii pentru performanţă în sanie, prin lucrarea Sanie, apreciată şi în străinătate (figurează printre cele 8 lucrări publicate în lume).

Revenind la structura ramurilor de sport incluse în federaţia de specialitate de-a lungul ultimilor ani, amintim că, din 1988, aceasta reunea pe lângă bob şi sanie, schiul şi biatlonul.

Din anul 1998, federaţia se desparte din nou în două organisme independente: Federaţia de Schi-Bia-tlon şi Federaţia de Bob-Sanie. Conducerea federaţiei în anul 1997 a fost compusă din: Petre Focşeneanu – preşedinte; Paul Reit, Nicolae Dogaru şi Dragoş Dogaru – vicepreşedinţi; Alexandru Wagner – secretar general; 16 membri. Bobul şi sania (împreună cu schiul şi biatlonul) se practicau în anul 1997 în 14 judeţe şi în 77 de secţii, cu un număr total de 926 de spor-tivi. Numărul antrenorilor era de 121, iar al arbitrilor de 206. La sfârşitul anului 2000, preşedintele Biroului federal era Gabriel Popescu, vicepreşedinte Dumitru Focşeneanu, secretar general Florian Ţicu, antrenor federal Ion Duminicel şi alţi 9 membri. Federaţia avea afiliate 76 de secţii, organizate în 7 judeţe, în care activau 199 de sportivi legitimaţi, din care 31 se-niori, 79 juniori, 89 copii, pregătiţi de 17 antrenori şi asistaţi în concurs de 17 arbitri.

In anul 2001, sportivele Erika Kovacs şi Maria Spirescu au câştigat medalia de bronz la CE de la Gröningen (Olanda), în proba de bob 2 persoane (star-turi).

In anul 2001, federaţia a fost reorganizată în con-formitate cu prevederile Legii educaţiei fizice şi sportu-lui Nr. 69, din 28 aprilie 2000. Adunarea generală din 16 noiembrie 2001 a adoptat noul Statut şi a ales Comitetul federal, ca organ de conducere al federaţiei. Ca organ de administrare şi gestionare a fost stabilit Biroul executiv.

In conducerea FRBS au fost aleşi: Gabriel Popescu – preşedinte; Ioan Apostol şi Laszlo Hodoş – vicepreşedinţi; Florian Ion Ţicu – secretar general; Ion Duminicel – director tehnic.